Daltonisti

Ies la o plimbare. Încerc să ocolesc o mașină parcată pe trotuar, când din spate mă claxonează una nervoasă.
"-Ce faci dom'ne? Mă lași și pe mine să parchez odată??"
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta.. La un metru de mine, pe trotuar,  un semn de "Oprirea Interzisă"... Îi arăt semnul, la care ea se răzvrătește, spunând că să n-am eu treabă cu ce face ea... M-a liniștit cu asta.. Are și femeia dreptatea ei. Rămân totuși să văd minunea... Începe să parcheze...după 3 manevre dă cu mașina în stâlpul metalic care susține semnul de circulație. Mai face două manevre și lovește un pic și mașina din spate.. Mă declar mulțumit de ce am văzut și părăsesc locația. La 10 metri mai jos, o mașină de poliție stă cu luminile stinse, ca să vâneze șoferii care trec pe roșu.
Iau o gură de aer plin de praf primăvăratic și la sfârșitul plimbării mă urc în mașină și merg la mall să văd ultimele stiluri în materie de hair-stilism și găuri în blugi.
E doar două după-amiază. Parcarea e plină. Stewarzii (sau oamenii ăia bătrâni care nu au nici o treabă cu bunul simț) îmi fac semn să ocolesc spre parcarea din spatele mall-ului. Zis și făcut..  Văd totuși un loc de parcare ce mi se pare liber, si, după ce fac o "românească", mă îndrept spre locul liber.. Țeapă. Un șofer de BMW și-a lăsat mașina perpendicular pe 2 locuri,  deci mai caut. Trec pe lângă locurile rezervate persoanelor cu handicap. Văd un loc liber, dar il trec cu vederea pentru că poate are nevoie de el vreo persoană cu h....îmi taie calea brusc un Mercedes-Benz.. Nu le am cu anii, dar pare nou. Aștept să văd cum arată o persoană cu handicap, pentru că nu am mai vazut de mult... Înaltă, brunetă,..nu știu cum a condus cu tocurile alea, dar s-a descurcat. Caut handicapul... Din dreapta se dă jos un om între două vârste, îmbrăcat bine de tot. Poate el e handicapul... Găsesc cu chiu cu vai loc după încă 10 minute..
Îmi termin cumpărăturile, și după ce mă feresc cu greu de valurile făcute din cei ce vin la mall doar ca să se odihnească pe locurile de la food-court,  ies și plec spre casă.
Mi-a ajuns pentru o singură zi.
Stau și mă gândesc.. Oare cei care au nesimțire în loc de bun simț, sunt la fel ca cei care văd verde în loc de roșu? 

Pentru 2016.

Îmi fac și eu o listă cu dorințe pentru 2016.

Nu am mai făcut asta până acum, dar am zis să încerc și eu o dată, poate-poate îmi reușește ceva.

Dacă măcar jumătate din listă se împlinește,  atunci înseamnă că undeva mai există speranță pentru liste de dorințe și pentru actorii principali ai dorințelor mele.

Să încep, deci.

Pentru 2016 îmi doresc:

-să nu mai creacscă prețurile, deși TVA-ul scade;

-să nu mai văd mașini parcate pe locurile pentru persoane cu probleme sau lăsate cu avariile pornite pe vreo trecere de pietoni sau în fața vreunei bănci;

-să nu mai văd ÎN FIECARE ZI mesaje legate de Black Friday-ul care ține de sâmbătă până joi;

-să nu mai iasă lumea din pușcărie mai devreme cu câteva zile pentru că au publicat lucrări ”științifice”;

-să nu se mai compare un accident cu o crimă;

-să nu se compare o revoluție cu o ieșire la un ceai pe stradă;

-să apară butonul de dislike la Facebook;

-să crească numărul de membri ai familiei mele măcar cu unul, și asta să fie și din cauza mea;

-să iasă România pe plus la kilometri de autostradă la sfârșitul anului;

-să nu îl mai văd la televizor pe Huidu în emisiuni de divertisment, ci doar în documentare legate de cât de urât e să omori oameni;

-să nu mai facă PRO TV-ul emisiuni pre-Măruță care să trateze subiectele ce urmează să fie povestite la Măruță;

-să nu mai apară și alte emisiuni ca cele ale lui Măruță, Simona Gherghe sau Kapatos (am zis sa fiu umil, și să nu îmi doresc ca măcar una din aceste emisiuni să dispară cu desăvârșire);

-să treacă România de grupele de la Euro;

-să vizitez măcar o altă țară în afară de cele pe care le-am vizitat până acum;

-să nu mă mai stresez atât de mult pentru orice fel de tâmpenie;

-să mi se pară viața ușoară chiar și atunci când e mai puțin ușoară;

-să văd din ce în ce mai puține declarații și din ce în ce mai multe fapte împlinite.

Mă opresc momentan aici. Dacă o să îmi mai pulseze capul și la gândul altor dorințe pentru anul ăsta, o să continui lista. Dacă nu, mă abțin până la anul.

Ia să vedem. Merge?

2015 poză cu poză

Unul din gândurile din 2014 pentru 2015 a fost ca în fiecare zi a lui 2015 să fac câte o poză, iar la final să fac un filmuleț cu câte o poză din fiecare zi a lui 2015. Au fost zile în care am avut de unde alege, dar au fost și zile când eram destul de aproape să uit să-mi urmez gândul. Până la urmă, am reușit să ajung cu bine la sfârșitul lui 2015 cu gândul realizat. Măcar cu ăsta. 

Despre Nimic 2.2

"Trecut de căcat am avut, prezent de căcat avem, bine măcar că nu avem nici un fel de viitor."

[Horațiu Mălăele, replică din spectacolul de improvizaţie „Caramitru Mălăele, câte-n lună şi în stele“]

Am văzut acum câteva zile o tanti la știri. O întreba un reporter cu cine o să voteze la alegeri. Răspunsul ei? ”Păi încă nu mi-a dat nimeni nimic, deci nu știu cu cine o să votez.” Ăsta e alegătorul român. E imaginea perfectă. Noi, ceilalți, ne-am săturat de ei și nu mai mergem la vot. Dar el, ”alegătorul român”, trebuie premiat cu ceva ca să știe cu ce găleată să voteze.

Până să o văd pe tanti aceea la știri, nici nu știam că vin alegerile. Cam acum două săptămâni a fost asta. Apoi am mai văzut săptămâna asta o grămadă de cortulețe, de șepci, de pixuri, de pliante de toate culorile. Și cel puțin de două ori pe zi, am văzut câte un pâlc de șepcuțe de aceeași culoare însoțindu-l pe ”EL”. Reprezentantul lor. Al celor de aceeași culoare. Pe care doar ei îl știu, pentru că noi doar o dată la câțiva ani îl vedem pe viu. Doar atunci am văzut politicieni în stradă. În rest îi văd pe la televizor. Cum se chinuie să spună discursuri în limbi străine în Parlamentul European în sute de cuvinte din care europenii nu înțeleg nimic. Îi văd schimbându-și mașinile mai des decât eu filtrele la a mea. Îi văd cum își dau pensii și vacanțe, diurne și recompense pentru ceea ce fac ei acolo, la locul lor de muncă. Îi mai văd prin ziare prinși dormind sau votând pentru colegii lor de coaliție. Îi mai văd acuzându-se mereu unii pe alții pentru ceea ce fac împreună.

De aceea, până când nu o să îi văd mai des pe lângă mine, rezolvând și problemele mele, nu doar pe ale lor, o să îi votez pe toți la fel de mult sau la fel de puțin. O să cer mereu persoanei de la secția de votare încă un pic de tuș pe ștampila de vot, pentru că nu o să îmi ajungă din prima pentru toți cei ce vor ”acolo”. 

Nu am zis că nu votez. Doamne ferește. E încă un drept al meu, de care vreau să beneficiez de fiecare dată când am ocazia. 

Eu nu aștept nici o găleată de la ei. Nici un pix. Nici o lege în plus sau în minus față de cele normale. Nu aștept să se schimbe totul din prima. Nu aștept să fie toți cinstiți de mâine sau de poimâine. Aștept de la ei doar ceea ce așteaptă și ei de la mine. Să își facă treaba. La vot, la muncă sau în oricare alt loc. 

Despre Nimic 2.1

A venit în sfârșit primăvara. De fapt, dacă te uiți în calendar, îți dai seama că a cam și trecut, calendaristic vorbind. Deci a cam trecut. Asta înseamnă că începe vara imediat. Și când începe vara, e sigur ziua mea. Oricum ar fi, măcar o să fie cald. Mai fac un an. A mai trecut o toamnă, o iarnă, imediat o să mai treacă o primăvară. Atât de repede trece timpul în ultima vreme încât mă simt în Click.

Parcă nu mai e atâta timp ca înainte. Parcă sunt din ce în ce mai multe de făcut și din ce în ce mai puțin timp pentru a le face. Și cea mai tare fază e că chiar nu prea am multe de făcut. :)

Gata. Deja la punctul ăsta a mai rămas doar una din zece persoane care au dat din greșeală click pe link crezând că la celălalt capăt al internetului va da de vreo pagină interesantă. 

Acum pot să continui cu ideea de bază. O zi de naștere. Nu contează a cui. Orice zi de naștere. Mereu am crezut că ar trebui să mă bucur sau să ne bucurăm de fiecare moment în care pot sau putem sărbători ceva. Și mereu mi-am dat seama că mai sunt câteva cerințe care trebuiesc îndeplinite până să te poți bucura. Una din cele mai importante, e ”cadoul”. Îți ocupi câteva momente prețioase din viață cu el. Deși nu ar trebui. Ar trebui să ne întâlnim, să petrecem, să ne simțim bine pentru că e ziua lui sau a ei. Nu cred că înainte de asta ar trebui să căutăm pe ”peretele” de facebook al lui sau al ei eventuale indicii despre ce ar vrea să primească. Nu cred că ar trebui să căutăm pe blog-uri sau pe diferite site-uri un eventual ”wishlist” al acelei persoane. Nu cred că ar trebui să ne apucăm să întrebăm în stânga și în dreapta ce-o vrea el sau ea cadou. Pentru că asta ar umbri un pic starea de bine pe care ar trebui să o avem. Sunt momentele acelea în care te gândești că nu prea mai ai timp pentru idei noi. Sunt momentele în care te gândești că iarăși trebuie să îți aduci aminte ce ai luat ultima dată și pentru cine. Cadourile ar trebui lăsate pentru copii. Ei sunt singurii care se bucură într-adevăr de ceea ce primesc. Se bucură pentru o carte de colorat, pentru o mașină cu telecomandă pentru că știu cât de bine se vor simți când vor folosi minunățiile pe care le-au primit și pe care le-au așteptat atât de mult. Dar noi? Oamenii mari și maturi care mergem la serviciu și care așteptăm sfârșitul de săptămână nu pentru a merge în parc ci pentru a dormi un pic mai mult? Cum te bucuri când primești un cadou? ”O, da... Super... Mersi.. Tare!” Și acolo sunt toate gândurile. În cuvintele astea puține. Sunt gândurile legate de faptul că ai încă o sticlă de alcool de așezat prin casă, sunt gândurile legate de faptul că îți poți adăuga încă un tricou la colecție, sunt gândurile legate de faptul că parcă nu sunt culorile care îți plac ție, dar e cadou. O să vezi tu acasă ce faci cu el. Sau cu ele. 

De mult am vrut să zic asta, dar m-am tot abținut. Până acum. Nu mă mai abțin. Așa că singurul rând de pe ”peretele”  meu legat de ce vreau de ziua mea, și singura dorință dintr-un eventual ”wishlist” este să am prietenii lângă mine în ziua aia. Sau dacă nu se poate în ziua aia, atunci într-o zi de pe lângă, când o să am de gând să sărbătoresc faptul că am mai prins o zi naștere. Nu mai vreau nici un cadou. Nu mai vreau nici un gând legat de el. Nu vreau să umble lumea după cai verzi pe pereți. Timpul destinat căutărilor l-ar putea petrece cu familia. Sau cu prietenii. Sau făcând ceva util sau plăcut. Orice ar fi, sunt sigur că lumea mi-ar mulțumi pentru timpul ăla liber. 

Așa că vreau prieteni de ziua mea, nu bilete cumpărate la spectacol. 

Știu, sunt o persoană rea că am zis ce am zis și că vreau ceea ce vreau. Dar așa sunt eu. Așa am fost 33 de ani, și sper să nu mă schimb așa repede. 

Abia aștept să îmi spun ”La mulți ani!”.

Despre Nimic 2.0

Zile libere. Zeci.  Nu contează pentru ce, important e să fie. Nu motivul libertății e important, ci libertatea însăși. E un concept democratic, nu am ce zice. Dar câteodată îmi doresc ca între două beri sau între două zile libere, lumea să caute pe Nokii, pe Samsunguri, pe HașTeCeuri sau pe ce mai au ei nu importanța zilei libere, ci măcar însemnătatea ei. 

A început cu Paștele. Clar, luni a fost liber. Lumea a fost mulțumită de lucrul ăsta, pentru că și-au putut scoate grătarele de la ”rece” și le-au putut forja un pic în așteptarea liberelor de 1 mai și etc. O parte mai în vârstă a celor care au avut liber s-au întrebat un pic de ce nu e și marți liber, pentru că ei știau că Paștele are trei zile, nu doar două, și atunci de ce e liber doar în prima și a doua zi, și nu și în a treia. O parte mai tânără a celor liberi au fost mulțumiți pentru ziua liberă de luni, pentru că ei știau că Iepurașul vine doar duminică dimineața cu cadouri, și dacă a fost liber și luni atunci asta a fost un bonus binevenit. O altă parte, mai de mijloc, așa, e liberă mai tot timpul, pentru că e la școală, deci liberul ăsta de Paște nu a contat așa mult, pentru că ei oricum nu mergeau la școală datorită faptului că se pregătesc pentru examenele vieții care urmează sigur prin vară pe undeva. Deci cam asta a fost cu Paștele. A fost bine, a trecut, a fost cât de cât călduț, tradiționalii mici de Paște au sfârâit peste tot, deci a fost bine.

A continuat inevitabil cu Ziua Internațională a Muncii. Pentru că asta a fost sărbătorit pe 1 mai, nu deschiderea meniului în Vama Veche sau în Mamaia. Și pentru a ajuta pe cei care scot bani din turiști chiar și dacă au o piatră seacă în buzunar, Guvernul a mai dat încă o zi liberă. 2 mai. Pentru că în mod sigur cei care ar fi plecat pe undeva și-ar fi luat și ziua aia liberă, dar de ce să nu facem să fie bine ca să nu fie rău și să ajutăm bugetarii să nu mai inventeze scuze absurde pentru a nu veni la serviciu într-o zi în care oricum nu ar fi făcut nimic, pentru că ar fi fost tratată ca o zi de revenire după ziua aia liberă de 1 mai. Și a dat Guvernul liber și de 2 mai. Și omul s-a bucurat maxim pentru că așa au mai scăpat de puțin stres și nu a crescut colesterolul cu încă două unități din cauza stresului, cu vreo douăzeci-treizeci din cauza grătarelor din rețeta unei zile libere. Și a văzut Guvernul că a fost bine, și a fost mulțumit. Și aici sunt mai multe părți de oameni. Este o parte formată din cei care au avut liber de la Guvern pe 2 mai. Ei au fost cei mai grav afectați. Chiar dacă au știut de ce a fost liber de 1 mai, și chiar dacă aveau deja planificat să facă cumva să își ia liber și pe 2 mai, Guvernul i-a ars. Pentru că așa face Guvernul. Adică, a dat liber pe 2, dar a mai scris o propoziție după cea cu liberul. Și anume cea în care zicea că ziua liberă de 2 mai se va recupera. Ori săptămâna următoare prin prelungirea programului, ori în prima sâmbătă. Deci oricât de mult s-au chinuit, a fost tot degeaba. Mai este o parte formată tot din cei care au avut liber de la Guvern de 2 mai, dar care nu și-au dorit asta. Și ei au știut de ce e liber de 1 mai, dar s-au enervat pentru liberul din 2, pentru că nu ar fi avut nevoie de el, și s-au mai enervat și în orele în care au avut ziua aia liberă nedorită. O altă parte este formată din aceiași oameni liberi ”tineri de mijloc” din liberul de Paște. Cei care oricum ar fi avut liber și pe 1 mai și pe 2 mai. Pentru că eu au de sărbătorit, frate. E 1 mai. Încep party-urile la mare. N-ai cum să lipsești de acolo, pentru că dacă o faci, nu te ține lumea minte. Și dacă nu te ține lumea minte, nu exiști. Și nu ai cum să nu exiști, pentru că atunci de ce ți-ai mai făcut freza aia de rahat? Și de ce ți-ai mai luat blugii ăia deja rupți? Și de ce le-ai mai furat alor tăi bani ca să ai pentru tatuajul ăla tribal care nu ști ce înseamnă? N-ai cum să nu fi acolo. E liber oricum la ăia care lucrează. Nu știi tu prea bine de ce, dar e liber. După ce ai auzit de la tovarășii tăi, e liber ca să se meargă la mare. Deci ăsta e motivul, așa că n-ai cum să nu mergi acolo. Și mai e o parte de oameni care n-au simțit nimic. Cei care au lucrat și pe 1, și pe 2. Poate și pe 3, și pe 4. Pentru că a zis ”șeful” că acum se fac banii, când e lumea liberă.

A fost tare. A fost liber, și a mai fost încă un liber. Deci a fost și mai tare.

A urmat în trecerea timpului ziua de 9 mai. Multă lume nu a știut ce a fost în ziua aia, pentru că, dacă nu a fost liber, atunci nu a fost nimic important. Au văzut doar dacă au trecut prin centrul orașelor că s-au strâns pe acolo niște militari și niște oameni. ”Ce fraieri sunt ăștia. Stau ca proștii acolo.” S-au strâns în centru militarii (pentru că ei au un alt fel de calendar, un calendar în care le apare Ziua Drapelului, Ziua Imnului, Ziua Independenței României, Ziua Națională a României etc.) și oamenii aflați acolo pentru a profita de moment. Oameni care atunci când se intona Imnul României, alergau ca descreierații pentru că întârziaseră un pic și nu apăreau în poze, în loc să stea și să respecte dacă nu Imnul, atunci imaginea lor în ochii altora. Oameni care își fac poze și depun coroane la zile de genul ăsta, pentru că ei sunt români. Și pentru că sunt în campanie electorală tot timpul, și ”dacă nu apar la o zi d-asta, nu mă vede electoratul și poate îl votează pe celălalt”. Nu a fost liber. Deși a fost tot o zi de sărbătoare. A României, a Uniunii Europene, a Coaliției care a învins Germania nazistă. A sărbătorit-o partea de oameni care o sărbătorește mereu. Și care știe ce sărbătorește. Și poate care simte ce sărbătorește. Și care nu are liber pentru asta. 

”Ce fraieri. Stau acolo aliniați și se uită la un steag.”

Poate dacă era liber, trecătorii nu ar mai fi zis asta. La cât de cald a fost, sigur ar fi mers la un grătar ca să sărbătorească ziua liberă.

Despre Nimic - 1.5

Duminică.  Dimineața. Afară ninge liniștit. Centraliştii bagă pe foc pentru a încălzi poporul proletar. E o liniste de iarnă. Ninge așa frumos. Dar stai! Ce se aude? A. Da. Cei de la biserică se simt nebăgați în seamă sau în alte locuri și își dau drumul în boxele cumpărate cu banii pensionarelor care eliberează troleibuzele și autobuzele și tramvaiele pentru a se întâlni la al doilea "cel mai tare loc de socializare și de punere la curent cu cine a mai murit și cu bârfele", biserica. Sau să-i zic slujbă? Pentru că unele o iau ca pe un loc de muncă mai mult. 
Să revin totuși la neliniștea principală. 
 Boxele sfinte. 
Înțeleg dreptul la "religie" al fiecărui membru al societății.  Înțeleg că fiecare are dreptul să se roage la cine vrea și pentru cine vrea. E alegerea fiecăruia.  
Ce nu înțeleg, e de ce nu o fac acolo, în liniștea interiorului locului sacru. De ce nu se roagă și de ce nu își spun ofurile şi grijile celui de "sus" în așa fel încât să nu deranjeze rugăciunile celorlalți de afară?  Sau liniștea. Sau somnul.
În fiecare zi de sărbătoare (și trebuie să recunosc că sunt din ce în ce mai multe) sunt obligat să suport trilurile experților în ploconeli către Domnul, de la biserica din zonă. Și nu înțeleg de ce. Eu dacă merg și urlu "Tatăl nostru" lângă biserica aia, sunt amendat pentru deranjarea liniștii publice.  În schimb, bisericoşii de serviciu, dacă își dau boxele la maxim până la gâjâiala aia deranjantă nu pățesc nimic. Nu cred că a zis nicăieri nici un sfânt că dacă nu dai volumul la maxim, nu ești destul de evlavios. Și sunt destul de sigur că nici Dumnezeu nu ar avea nimic împotriva opririi boxelor. I-aş ruga pe evlavioşii de serviciu să încerce o dată să își țină slujba cu boxele băgate înăuntrul bisericii, lăsate la același volum. Să văd cam cum se descurcă.  Nu cred că o să le fie bine. S-ar putea să se roage să se dea volumul mai încet, nu doar să doneze lumea mai mult.
Poate e doar problema mea, poate doar eu sunt deranjat de zgomotele care nu au nicio legătură cu credința.  Poate multă lume o să îmi spună că sunt cam nesimțit pentru ceea ce spun. N-aş vrea să se creadă că nu cred în ceva sau în cineva. Cred.  Sunt momente când cred mai mult și mă rog mai mult, sunt momente când cred mai puțin și mă rog mai puțin. Dar mi se pare nedrept să urlu când fac asta sau să trag lumea de mânecă pentru a fi văzut când o fac.
Până data viitoare, o viață colorată îți doresc, plină doar de zgomote plăcute.